Timp liber in Bucuresti (I)

     Eeeeei dragii mei, va promiteam eu acum ceva vreme ca va voi tine la curent cu diverse modalitati de petrecere a timpului liber. Si cum o promisiune facuta trebuie intotdeauna respectata iata ca ma tin de cuvant.

     A venit si la noi primavara!!! O primavera foarte mult asteptata dupa o iarna lunga si grea. Cum in weekendul trecut s-au aratat primele raze de soare cu adevarat primavaratice, Bucurestiul intreg cu mic, cu mare a dat buzna in parcuri.  Si bine a facut :)!

     Printre multimea de chipuri inca infrigurate de vantul care incerca in zadar sa adune norii si sa cheme ninsoarea, ne-am strecurat si noi doi, mana in mana, respirand aerul proaspat al unui nou inceput. Am ales Herastraul, nu fara a face inainte un mic ocol pana la Manastirea Casin aflata in apropiere. Era Duminica si macar Duminica putem fiecare sa  ne “rapim” putin timp pentru a reaprinde lumina sufletului si a ne reincalzi inimile. A fost prima oara cand Bogdan vedea Casinul si a ramas impresionat. Avea si de ce!

     Herastraul ne-a intampinat putin nehotarat intre insule de zapada si palcuri de verde, dar luminos si primitor ca in fiecare an la inceput de Martie. Lume multa si pestrita; unii infofoliti, altii riscand o raceala zdravana – asa, ca de sfarsit de iarna. Pop-corn, vata de zahar, evident cola, dar si o noua gaselnita de “frigarui de chipsuri” (adica niste felii de cartof insirate pe o tepusca, perpelite la foc mic si pudrate cu tot felul de prafuri, care mai de care mai naturale – pizza, cascaval, pui picant, etc); pentru cei interesati, detinatorii gaselnitei cu pricina ofereau franciza si, spuneau ei, costul intregii tevaturi s-ar fi ridicat pe la 5.000 euro. Va intrebati daca se merita? Va vom raspunde cand vom avea prilejul sa si gustam din siragul auriu, destul de imbietor ca aspect, la care nu am avut acces datorita cozii mult prea intinse si vantului destul de…..destul de :). La aceste ingrediente tipice protipendadei Bucurestene, se adaugau evident porumbul fiert (cam crud dupa parerea degustatorilor si nu suntem noi aceia), rolele si cateva biciclete. Iata peisajul perfect pentru o dupa amiaza relaxanta si ieftina. Daca mai completam cu faptul ca, printr-o intamplare fericita, ne-am intalnit si cu gasca de prieteni ai olteanului, tragem linie si adunam inginereste, rezultatul iese pozitiv, cu grad general de risc de plictiseala ZERO (prietenii SSM stiu de ce :)).

     Si pentru ca ne-a placut atat, am repetat iesirea si in seara asta (adica marti, 16 martie). Au lipsit soarele (era trecut de ora 18.00), multimea multicolora, dar si insulele de zapada. Uimitor cat de repede s-au topit. In schimb ne-au zambit ochii de sticla ai felinarelor proaspat aprinse si cuplurile rare de indragostiti care, ca si noi, se bucurau de linistea aleilor dupa o zi de munca. Destul de racoare, dar a meritat din plin!

     Daca nu v-am convins inca sa iesiti in parc in zilele urmatoare, poate va conving sa mergeti la un film.  Probabil ati auzit, sau nu, ca in cadrul Muzeului Taranului Roman din Bucuresti functioneaza Noul Cinematograf al Regizorului Roman (NCRR) - http://noulcinematograf.blogspot.com/. Daca suntei in cautare de pelicule comerciale, veti fi cel mai probabil dezamagiti. Daca insa cautati altceva – putina istorie, sau putina traditie (nu neaparat romanesti), simbolistica, un strop de nostalgie, sau adevarurile realitatii in care traim – atunci acesta este locul pe care il cautati. Sala este noua, curata si beneficiaza de tot confortul; pretul biletului 10 lei. Va recomandam pelicula Dacia, dragostea mea, care aduce in prim plan automobilul nostru romanesc, trecut prin “foc si sabie” in evolutia lui de la prototip la masina de drumuri europene, cu care s-a fugit de comunism sau s-a trecut granita in cautarea plantatiilor de capsuni din Spania, care a fost “tunata” de un roman mai inventiv si transformata in masina de pompe funebre, cu tot dichisul de brizbrizuri chicioase, dar care indiferent de ruta nu si-a lasat niciodata soferul la greu - “masina asta dom’le, se mai opreste ea in drum, dar te duce intotdeuna unde ai nevoie” (am citat aproximativ unul din personajele filmului). Filmul merita cu adevarat – are stofa de documentar, personajele si intamplarile sunt 100% reale, umorul si ironia tipic romanesti. Credeti-ne pe cuvant!

      Daca v-am starnit interesul, iata ce puteti vedea la NCRR maine (miercuri 17 martie):

     Ora 18:00: Concertul / Le concert, de Radu Mihaileanu, Romania-Franta-Italia-Belgia, 2009, 119 min;

     Ora 20:15: Traieste! Va, vis et deviens, de Radu Mihaileanu, Franta-Belgia-Israel-Italia, 2005, 140 min.

     Si pentru ca vin Floriile, iata propunerea Muzeul Taranului Roman pentru intervalul 18-25 martie: expozitie de ceramica si pictura naiva Univers Taranesc, viata satului de alta data.

 

     Cam atat pentru entry-ul de asta seara (chiar noapte :) ). Voi reveni in curand cu episodul doi din ciclul Timp liber in Bucuresti.

     Pe curand!

De ce tipam?

           Am primit zilele trecute un mail de la o buna prietena. Se intitula scurt - DE CE TIPA OAMENII UNII LA ALTII. Raspunsul pe care mi l-am dat mie insami a fost de frica. Oamenii tipa atunci cand se simt amenintati, cand simt ca pierd teren in fata argumentelor celui cu care discuta in contradictoriu, cand adevarul devine mult prea evident pentru a putea fi negat, dar in acelasi timp mult prea dureros sau umilitor pentru a fi acceptat ca atare.

La prima vedere tipam pentru ca "ne-am enervat!". In realitate insa, enervarea se traduce prin vulnerabilitate. Tipam in momentul in care, fie si numai la nivelul subconstientului, intelegem ca nu avem dreptate, dar refuzam sa o recunoastem – cel putin majoritatea dintre noi. Rezultatul? TIPAAAM!!!! Cat mai TAAAAAAAAAAAAARE cu putinta (in functie de propria capacitate pulmonara), sa se auda CLAR, cat mai CLAAAAAAR si de catre INTREEEEEG auditoriul (nu de alta, dar poate-poate s-o gasi cineva sa ne dea dreptate). De fapt, tipam in speranta ca tipatul nostru va acoperi o voce cu mult mai puternica in intensitate, dar care nu va putea fi niciodata masurata in decibeli – propriul nostru sine. 

Avem nevoie sa ne auzim tipand pentru a incerca sa nu ne auzim gandind; avem nevoie sa ne auzim TIPAND pentru a putea sa nu ne „auzim” SIMTIND si pentru a putea astfel nega in continuare evidenta faptului ca.......am gresit.

Tipam pentru ca ne simtim dintr-o data singuri cu noi insine, singuri in fata adevarului nostru interior, in lupta cu care nu vom putea castiga niciodata. Pana la urma, propria constiinta poate fi un judecator mai dur decat orice instanta pamanteasca....

In concluzie, DA, tipam de FRICA; de frica de noi insine, mai mult decat de frica celui care ne combate. Tipam pentru ca ne va fi intotdeauna mai usor sa ne mintim!

Se pare insa ca indienii privesc altfel tipatul. Voi posta in continuare continutul putin prelucrat al mailului de care va spuneam. Un rapuns la intrebarea "De ce tipa oamenii unii la altii?" care nu mai are nevoie de niciun comentariu.

„Intr-o zi, un intelept indian isi intreba discipolii:

- De ce tipa oamenii cand sunt suparati?

-  Tipam deoarece ne pierdem calmul, raspunse unul dintre ei.

-  Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine?, intreba din nou inteleptul. 

-  Pai, tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude, incerca sa raspunda un alt discipol.

Maestrul intreba din nou:

-  Totusi, nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa?

Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l putu insa multumi pe intelept. Si atunci el raspunse: 

-  Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua     persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta, ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati, cu atat mai tare trebuie sa strige, din cauza distantei si mai mari. Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor, suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc, doar soptesc, murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.

In final, inteleptul concluziona, zicand:

-  Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta, nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere."

 

    Va doresc ca distanta dintre inimile voastre sa nu fie niciodata mai mare decat o soapta!

    P.S. Gracias de todo corazon a ti, quien sabes que me enviaste este mensaje!